Domenico Burello
(Maierato - VV - 18.10.1920) Oltre alla poesia in vernacolo, Domenico
Burello si dedica anche alla narrativa e alla
saggistica. Ha pubblicato per la collana
"Lingua antica e mundu novu" (opera in
cinque volumi di poesie dialettali); in lingua è
presente in varie antologie. Per la narrativa ha
scritto le seguenti opere: "Il giallo in
sogno", "Piccole storie della
resistenza", "I regni che non
cadono", "I giochi del sovrano" e
"Racconti". Altre sue opere (queste di
saggistica) sono "Il tesoro sepolto" e
"Perché muore il dialetto"; utile
anche ricordare il suo impegno di scrittore di
commedie dialettale.
A dumanda
Si pigghia pigghia, mo fazzu
dumanda,
nta carta i bullu i centumila liri,
a chiju Gesucristu chi a cumanda,
chaiu bisognu di nu gran piaciri,
anzi, chi dicu! eu na grazzia vogghiu,
particulari, urgenti, urgenti e comu!
Havi mu mi cuncedi mu mi
spogghiu
di chista sciagurata furma domu.
I besti cchiù crudili, cchiù feroci,
a paragoni i nui su pecureji;
nto cori nostru sulu odiu coci,
e a morti portamu nsonduveji.
Ndi vitti tanti, ormai, chi
inorridisciu,
e si nci pensu u vommicu mi nchiana.
Nu quatrupiti u sugnu preferisciu.
Mi schifu mappartegnu a
speci umana.
Addio massaria
Veniti, curriti,
starrobbi accattati!
Fra pocu anduveji
u strazzu trovati.
Mi vindu la zzappa
e puru i ttappini,
i vacchi e na hiocca
cu sei puricini,
na scocca di pira,
ma sì, licciarduni!
su allariu mpenduti
a nu ciavuruni,
na seggia di guda,
du o tri torci turi,
nu tòccaru, narpa
e nu pisciaturi.
Mi vindu u stuppeju,
u coppulu, u crivu,
i scarpi cu attacci
ngrassati cu sivu;
mi vindu a furcata,
i gozzi, i cortari,
conneji dòrdari
e matassari,
nantica lumera
a ogghiu, cu u micciu,
si vui non sapiti
pureu vi lappicciu;
ncè pàiura, sciarti,
puntura, ferruzzi,
ncè faci arrojati
e nu dui-manuzzi;
mi vindu la ciuccia,
na pecura strippa,
na crapa chè minda,
è guja e no attrippa.
Eiàtivi, lindi,
ca liquidu tuttu,
ca cacciu sti morti
e no tegnu luttu.
Non su cchiù massaru,
non su cuntadinu:
cu voli u mi trova
u veni a Turinu.
I tempi cangiaru
mo puru pe mmia,
addio a chista terra,
addio massaria.
Si sbagghiu e mi pentu
ndi pagu li spisi:
e guai su mparatu
ca su calabrisi.
I dui reguli
O ricchi o poveri,
O belli o brutti,
a pocu a pocu
mbecchiamu tutti.
A vecchi e a giuvani,
a radi e a ncutti,
nu jornu a morti
veni e ndi futti.
Sulu sti dui reguli
Giusti dassau
Chidu Signuri
Chi ndi criau.
|