- Vui
figghi dill’Alcantira
- di Franco La Pica
-
- Ma quantu n’annu
storia sti paisi,
- tutti misi
- unni stu ciùmi scurri,
- cu tutti li ciancati
- sbucciati di culuri
- e di surprisi.
- Vui dill’Alcantara
nati
- putiti essiri ‘nvidiati,
- cu li biddizzi
- ca ci aviti ‘ntornu
- e u cantu d’acidduzzi
- tuttu u jiornu.
- Gaggi chi so barcuni
‘nciurati
- e a puisia ca spanni i tutti i lati.
- Raniti si nni iu a
stari
- unni avi a paci
- pi cummari.
- Motta, ‘mprisepiu
pari,
- china i vanidduzzi
- e a vista ca arriva
- ‘nfina a mari,
- e Francavigghia ca zagara
- ca penni ‘ntè giardini
- chini d’aranci e lumiunari,
- u Moiu unni u suli coci
- i megghiu frutti di lla terra,
- e pi putiri godiri a Ruccedda
- s’avissi a furriari vanedda pi vanedda.
- Castigghiuni, burgati antichi
- e muragghiuni
- sempri ‘mbillittati di dedira e marbuni
- e tutti i stradi parunu cunsati
- comu s’avissuru a passari
- principi e rigini nnamurati.
- Vui dill’Alcantara
nati
- unni u suli vi ‘ndora li jiurnati
- e a luna vi canta i sirinati,
- unni i iti a truvari
- tutti ddi rosi ca pennunu di mura
- stu balucu ca pari na pittura
- e stu celu ca si po’ ‘mbarsamari ?
- E a vui, figghi di
st’Alcantara
- china i puisia,
- cu tantu di rispettu vi dumannu:
- «Ma
mi vuliti ddocu puru a mia?».
|