Vui figghi dill’Alcantira
di Franco La Pica
 
Ma quantu n’annu storia sti paisi,
tutti misi
unni stu ciùmi scurri,
cu tutti li ciancati
sbucciati di culuri
e di surprisi.
Vui dill’Alcantara nati
putiti essiri ‘nvidiati,
cu li biddizzi
ca ci aviti ‘ntornu
e u cantu d’acidduzzi
tuttu u jiornu.
Gaggi chi so barcuni ‘nciurati
e a puisia ca spanni i tutti i lati.
Raniti si nni iu a stari
unni avi a paci
pi cummari.
Motta, ‘mprisepiu pari,
china i vanidduzzi
e a vista ca arriva
‘nfina a mari,
e Francavigghia ca zagara
ca penni ‘ntè giardini
chini d’aranci e lumiunari,
u Moiu unni u suli coci
i megghiu frutti di lla terra,
e pi putiri godiri a Ruccedda
s’avissi a furriari vanedda pi vanedda.
Castigghiuni, burgati antichi
e muragghiuni
sempri ‘mbillittati di dedira e marbuni
e tutti i stradi parunu cunsati
comu s’avissuru a passari
principi e rigini nnamurati.
Vui dill’Alcantara nati
unni u suli vi ‘ndora li jiurnati
e a luna vi canta i sirinati,
unni i iti a truvari
tutti ddi rosi ca pennunu di mura
stu balucu ca pari na pittura
e stu celu ca si po’ ‘mbarsamari ?
E a vui, figghi di st’Alcantara
china i puisia,
cu tantu di rispettu vi dumannu:
«Ma mi vuliti ddocu puru a mia?».